despre drumurile romane

Drumul (lat. via) reprezintă unul dintre elementele definitorii ale civilizaţiei romane şi totodată, o moştenire încă vizibilă în multe ţări ale continentului european, printre care şi România. Reţeaua de drumuri a Imperiului roman a servit unor raţiuni strategice, pentru apărarea sau pacificarea provinciilor sale, dar şi unor interese economice, asigurând o circulaţie sigură a mărfurilor şi în ultimă instanţă, realizând unitatea lumii romane.

Basorelief cu trăsură romană descoperit la Maria-Saal, Klagenfurt (Austria)

Drumurile erau proiectate de inginerii romani, care alegeau traseele în funcţie de caracteristicile geomorfologice ale regiunii, de obicei evitându-se zonele inundabile ale luncilor dar şi culmile expuse ale înălţimilor, terasamentele fiind amplasate spre jumătatea pantei. Romanii au preferat întotdeauna traseele drepte, ceea ce a dus deseori la sectoare de drum cu pante abrupte, greu practicabile pentru transportul mărfurilor, cu timpul fiind necesară construirea unor variante mai accesibile traficului comercial.

Cele mai cunoscute reguli privind executarea drumurilor romane le găsim în lucrarea lui Vitruvius "De Architectura", care descrie amănunţit compoziţia celor patru straturi de materiale ce alcătuiau paturile rutiere. In funcţie de structura terenului se adoptau soluţii constructive diferite, Ulpianus distingând trei categorii principale de drumuri: drumuri din pământ tasat (viae terrenae), drumuri pavate cu pietriş (viae glareae stratae) şi drumuri acoperite cu dale din piatră cioplită (viae silicae stratae). Axul drumurilor era deseori supraînălţat, pentru a se asigura scurgerea apei de ploaie, acelaşi efect fiind obţinut alteori prin crearea unei pante laterale. Impresionante sunt sectoarele de drum realizate în tehnica rambleului, necesară în zonele mlăştinoase sau în cele muntoase, expuse ninsorilor abundente. Cât priveşte lăţimea drumurilor, aceasta varia considerabil, plecând de la 2 m. şi putând atinge chiar 15 m., în funcţie de importanţa arterei respective. Distanţele erau semnalizate cu ajutorul unor borne, "milliarium”, a căror denumire derivă din principala unitate pentru distanţă, mila romană, care măsura 1478,50 m. In timpul lui Augustus în forul de la Roma a fost amplasat "milliarium aureum", punct de referinţă simbolic de la care plecau marile axe de comunicaţii ale Imperiului.

Construirea drumurilor a fost realizată de armata romană, fiecare legiune având proprii ei arhitecţi, care stabileau traseele şi soluţiile tehnice, execuţia propriu-zisă fiind rezultatul muncii soldaţilor. Administrarea şi întreţinerea căilor rutiere era asigurată în Italia de « curator viarum », în timp ce pe teritoriul provinciilor imperiale, ea cădea în sarcina « legati Augusti pro praetore », fondurile necesare provenind în principal din tezaurul imperial, dar şi prin contribuţii ale municipalităţilor ori cetăţenilor privaţi, mai ales în cazul drumurilor aflate sub jurisdicţia comunităţilor locale sau care traversau proprietăţi particulare.

Segment din Tabula Peutingeriana cu drumul imperial (via Traiana) între Germisara şi Napoca

Funcţionarea sistemului statal de curierat şi transport terestru statal (“cursus publicus ») a fost reglementată mai întâi de Augustus, interesat mai ales de circulaţia rapidă a informaţiilor importante spre şi dinspre Roma. Datele cele mai ample privind organizarea acestui sistem sunt însă târzii, ele fiind cuprinse într-un capitol din « Codex Theodosianus » din sec. IV d. Chr. Pentru buna funcţionare a sistemului, pe marginea drumurilor imperiale au fost construite staţii care-l deserveau, oferind animale sau vehicule de schimb, cazare peste noapte etc. La fiecare 15-18 km. existau stationes, cu personal numeros, care includea soldaţi şi sclavi pentru îngrijirea animalelor, meşteri pentru repararea vehiculelor etc. La distanţe mai mari, de cca. 44 – 60 km erau amplasate mansiones, hanuri care ofereau oficialităţilor civile cazare peste noapte, cu condiţia prezentării unui document de identificare. Alături au apărut cauponae, clădiri cu aceleaşi functiuni, destinate însă călătorilor particulari şi având o reputaţie dubioasă, fiind frecventate de tâlhari şi prostituate. Reţeaua de deservire era completată cu mutationes, puncte de staţionare unde se schimbau doar animalele sau mijloacele de transport. S-a calculat că viteza medie a unui vehicul oficial care utiliza cursus publicus era de 50 de mile (75 km.) pe zi.

Cele mai importante izvoare antice privind traseele rutiere sunt aşa-numitele itinerarii, care puteau fi realizate fie sub formă de text (« itineraria adnotata »), fie sub formă de hărţi desenate (« itineraria picta »). Din prima categorie face parte Itinerarium Antonini, care prezintă principalele trasee rutiere din imperiu la sfârşitul sec. III d. Chr., în vreme ce din a doua categorie face parte celebra Tabula Peutingeriana, o copie din sec. XII sau XIII a unei hărţi romane datând probabil din sec.IV d. Chr.

Soldaţi romani construind un drum (metopă pe Columna lui Traian)

Armata romană a fost cea care a construit şi reteaua rutieră a Daciei, primele drumuri fiind construite încă din timpul războaielor dacice, dupa cum o dovedesc reprezentările păstrate pe Columna lui Traian. O dată cu organizarea noii provincii, a demarat şi edificarea reţelei rutiere, la trasarea drumului imperial care traversa Dacia de la Drobeta (Turnu Severin) până la Porolissum (Zalău) contribuind probabil chiar Traian. Sub împăraţii care i-au urmat, reţeaua rutieră a fost permanent extinsă, ea deservind nevoile strategice şi economice ale Daciei şi racordându-se totodată, prin punctele de trecere peste Dunăre la vasta reţea de comunicaţii a imperiului.

Horia Ciugudean

bibliografie selectiva

Chevallier R., Les voies romaines, Paris 1972.

Idem, Voyages et déplacements dans l’Empire Romain, Paris 1988.

Fodorean F., Drumurile la romani, Cluj-Napoca 2005.

Kolb A., Transport und Nachrichtentransfer im Römischen Reich, Berlin 2000.

Macrea, M., Viaţa în Dacia Romană, Bucureşti 1969.

Miller K., Itineraria romana, Stuttgart 1916.

Di Paola L., Viaggi, transporti e institutioni. Studi sul cursus publicus, Messina 1999.

Wollmann, V., Mineritul metalifer, extragerea sării şi carierele de piatră în Dacia Romană/Der Erzbergbau, die Salzgewinnung und die Steinbrüche im römischen Dakien. Bibliotheca Musei Napocensis 13. Veröffentlichungen aus dem Deutschen Bergbau-Museum Bochum 63, Cluj-Napoca/Klausenburg 1996.

Piso I., Romische Provinz.begrif und Grundung Cluj-Napoca 2008.

Ursut D., Drumurile romane din judeţul Cluj, Cluj-Napoca 2009